Pe doua, trei si patru roti

In Kenya am circulat cu motocicleta in trei zile cat nu am circulat in treizeci  de ani. Si nu orisice motocicleta, ci boda-boda, un tip de taxi foarte utilizat aici. Judecand dupa traficul mombasian, o alegere mai inteleapta nu poti face (in orele de varf, poti petrece pana la trei sferturi de ora parcurgand trei kilometri). Doar motociclistul poarta casca si, in functie de spatiu si puterea de cumparare, poti calatori singur sau in doi ori chiar trei. Se pare ca boda-boda isi sarbatoreste jubileul in perioada asta. A inceput sa fie folosita prin anii ’60 pentru a transporta persoanele care strabateau « no man’s land »ul dintre Uganda si Kenya (border-border). Motociletele aveau avantajul ca puteau efectua curse fara sa aiba nevoie de autorizatii speciale. Si asa, cu timpul, boda-boda a devenit un mijloc de transport foarte popular in intreaga Africa de Est. Fiecare calatorie e o experienta, nicio cursa nu seamana cu alta.

Cam de aceeasi varsta este si tuk-tuk, un alt tip de taxi, care, spre deosebire de motocicleta, e pe trei roti, acoperit, prezinta un grad sporit de confort, permite o calatorie in doi-trei , conversatii fata in fata si te fereste de indiscretia trecatorilor. In Europa e mai degraba intalnit prin diverse parcuri si in special in tarile nordice, dar prin anii ’60 - ‘70 facea furori in Italia si Franta. Tuk-tuk-ul era simbolul vacantelor la Mediterana, alaturi de Vespa, certamente.

Este mijlocul meu preferat de transport prin Mombasa. E classy, e rapid, se poate strecura prin trafic si conducatorii de tuk-tuk formeaza o retea foarte functionala : cand chemi unul si nu poate veni, iti trimite imediat un prieten care se afla in apropiere. In Asia, dar si in Africa de Est, a devenit un simbol urban. Ar fi o buna idee de mijloc de transport alternativ in Bucuresti, macar pentru scopuri turistice. Fie si numai pentru a strabate stradutele din zona Mantuleasa sau Cotroceni ori Aviatorilor. Nu e dintre cele mai silentioase mijloace de transport (de altfel, se pare ca numele i s-ar trage de la zgomotul motorului), dar se pare ca acum versiunile eco-friendly, hibride revin la moda.

Desigur, exista si taxiuri masini, dar nu sunt atat de interesante ca cele din Senegal : calatoria este anosta. Desi realmente delabrate, taxiurile senegaleze se gasesc la fiecare colt de strada, in fata fiecarui hotel. Este imposibil sa mergi o suta de metri fara sa fii claxonat de vreun taxi. Costul se negociaza. Daca esti alb, pretul de pornire este de la dublul unei curse normale. Dar odata ce inveti preturile locale pe anumite trasee, te descurci. Oricum, negocierea in sine poate fi amuzanta : ambele parti arunca in discutie argumente forte. Taximetristul este sarac, are o familie mare, pretul benzinei este ridicat. Eu nu sunt turist si stiu cateva cuvinte in wolof, deci pot sa glumesc ca sunt localnic. Dar argumentul imbatabil este ca nu sunt francez, sunt si eu sarac, ca vin dintr-o tara din Europa de Est. In Kenya, nu cred ca ar tine argumentul, toata lumea pare sa plaseze Romania in randul tarilor occidentale. Plus ca aici oamenii sunt mai putin dispusi la negociere, sunt mai rapizi, mai practici.

Pe langa taxiurile din oras, in Senegal functioneaza si taxiuri colective intre localitati : taxi-brousse. In masini de 5 locuri calatoresc 8 persoane (soferul si un pasager in fata, trei pe mijloc si trei in spate). La nevoie, pe distante scurte pot calatori si mai multi in masina si cativa pe acoperis. Masinile sunt vechi, varsta medie de 30 de ani. Marcile preferate : Renault si Mercedes. Aici tarifele sunt fixe. Soferii sunt foarte abili si pe bord isi afiseaza imagini cu liderii religiosi – care sunt si un fel de vraci locali - pe care ii urmeaza (marabout) si cu luptatorii preferati. Luptele senegaleze sunt un sport national. Sunt ca luptele greco-romane, doar ca totul este permis, inclusiv lovitura atata vreme cat se stabileste ca regula de la inceput. Luptele sunt un prilej de stabilire a ierarhiei in micile comunitati, iar inainte de lupta fiecare luptator danseaza (in ritmuri de tam-tam sau djembe) si poarta un gris-gris, un fel de talisman care il protejeaza. Acum sportul s-a profesionalizat, se organizeaza pe stadioane, sunt sezoane, clasamente, publicitate…

Mijloacele de transport in comun private din Dakar sunt pictate in culori vii si vesele si fiecare poarta un nume. Incap cam 22 de persoane, multi stau pe scara, iar bagajele sunt incarcate pe acoperis. Desi circula prin oras, ai impresia ca o banda de turisti zgomotosi s-a pornit la drum. Pe capota sta scris Alhamdoulilah, adica « Slava lui Allah ». Cand vrei sa cobori nu trebuie decat sa bati in caroserie. Pe fiecare masina e un taxator care semnaleaza plecare prin doua batai in caroserie.

Prin tara poti circula si cu « car rapides », adica maxi-taxiuri pline ochi care opresc la fiecare colt de strada si care nu pleaca pana nu sunt pline. Deci, ideea de orar de transport nu exista. Nu stiu, prin urmare, de unde li se trage numele de « car rapides ». E bine sa pleci din timp si sa nu-ti faci planuri precise. In schimb, sunt foarte frecvente. Toate aceste mijloace de transport nefiscalizate intretin economia informala senegaleza. Fiind sigure, iar pasagerii zambitori – sunt putin albi care se aventureaza – nu merita sa platesti de 10 pana la 10-15 de ori mai mult pentru a inchiria o masina cu sofer prin agentiile de turism. Si mai ales sa ratezi experienta calatoriei.

Taxi brousse. Interior. Sus-luptatorii. Jos- Talibe Cheikh, marabu.

Tuk-tuk in Mombasa.

Prin Dakar

In Mombasa circula maxi-taxi care au limite de incarcatura – maximum 12 persoane, asezate. Se numesc matatu (care in swahili se pare ca ar insemna trei centime, pretul calatoriei la inceputuri) Pare mai regularizat, iar toate mijloacele de transport sunt inregistrate la autoritatile locale. Inca nu le-am incercat, deocamdata ma limitez la tuk-tuk si boda-boda.