Pe urmele impala si a regilor Bugandei

De cum aterizezi in Entebbe totul este net, curat, organizat, peluzele dimprejur au o manichiura perfect englezeasca. In aeroport, cozile sunt lungi, dar avanseaza foarte rapid. Altfel decat in Africa Occidentala unde vamesii te privesc gol, cu o mina somnolenta, si lungesc procedurile si asa rudimentare. Unica artera ce leaga aeroportul principal al Ugandei de capitala este flancata de vile cochete, magazinase, multe improvizate in containere de otel, restaurante, baruri, tarabe, piete ad-hoc si grape de banane plantain pitite la umbra cartoanelor. E duminica dupa-amiaza, toata lumea e la sosea.

Cum te apropii de Kampala apar primele blocaje in trafic, claxoanele fluiera din toate directiile, oamenii traverseaza haotic si te miri ca ajung in viata pe partea cealalalta. Orasul este pe sapte coline, se zice, dar in jur sunt dealuri cat vezi cu ochii. Cateva cladiri noi, mandria de sticla si otel a orasului, dau un aer de capitala acestei asezari de vile: Parlamentul, hotelul Hilton, cladirea Institutului National de Statistica, un magazin universal optzecist, banci si mall-uri recente.

Kampala este incredibil de verde - prin vegetatie - si incredebil de rosie - prin culoarea solului. Are ceva din ritmul domol al unui oras de provincie, dar si farmecul unuei capitale discret-cosmopolite. Desigur, ca in toate orasele africane, luate cu asalt de muncitorii veniti in cautare de lucru, exista cartiere de colibe unde locuiesc mii de oameni fara conditii sanitare decente, cu electricitate furata de la stalpii de la sosea. Chiria aici nu e ieftina, echivalentul a ceea ce castiga timp de o saptamana un muncitor, chiar doua, daca locuinta are curent, toaleta si camere separate de ale vecinilor. Daca in Kampala saracia nu pare a fi atat de prezinta ca in alte orase africane, in medie in Uganda, mai ales in mediul rural, unul din trei locuitori traieste in conditii de saracie extrema. Infrastructura rutiera este in buna stare, desi insuficienta pentru nevoile celor aproape doua milioane de locuitori.

Nimic nu lipeseste acestui oras cochet : restuarante europene, baruri, galerii de arta si cinema in aer liber, doua teatre, librarii bine garnisite cu literatura internationala si de specialitate, cluburi de umoristi. Gradinile ii dau un farmec deosebit: bar, restaurant ori cafenea, e rar sa nu fie la umbra copacilor, printre tufele de bougainvillea. Viata de noapte a Kampalei e celebra in Africa de Est, pana si kenieinii recunosc ca este peste ceea ce ofera Nairobi. In plus, nu e foarte scump, iar ceea ce ti se serveste este de calitate. Multi albi isi vad de viata de zi cu zi printre loalnici, in cartiere populare, circuland in mijloace de transport in comun ori pe boda boda. Semn ca sunt bineveniti, ca sunt in siguranta. De altfel, pentru multi occidentali Kampala pare sa fie decorul potrivit pentru a-ti transpune in realitate vise ce ar fi irealizabile in tarile de origine, suprapopulate si prea scumpe. Restaurantele, cafenelele, galeriile de arta, terasele sunt dispuse in mijlocul unor peisaje superbe, sunt iluminate difuz, precum casele de hobbiti, iar mobilierul si decorul tradeaza dorinta de a materializa fanteziile aristocratice.

Diminetile in Kampala sunt ca un inceput de lume: razele de soare patrund timid prin valul de ceata in levitatie printre dealuri. O caldura proaspata invaluie repede orasul. Totul in jur iti da un sentiment de tihna.

Pe langa viata nocturna a orasului, pe timp de zi poti vizita locurile sacre ale Regatului Buganda – palatul regal, Parlamentul, mormintele familiei regale –, Moscheea lui Gaddafi, muzeul national, pietile de artizanat, cafeneaua A Thousand Cups. Daca ai timp, poti face excursii de o zi la Entebbe, pentru a profita de peticul de plaja nisipoasa de pe malul Lacului Victoria sau la Jinja unde poti admira o superba arhitectura coloniala si ghici, zic bine, discretul izvor al Nilului.

Ganda, Luganda, Buganda, Uganda

Kampala, alaturi de Entebbe, constituie centrul administrativ al Regatului Bugandei. La sfaristul secolului al XIX-lea, dupa ce europenii hotarasera la Berlin carei metropole europene ii revine ce parte a Africii, englezii au patruns intr-un teritoriu cu o lunga traditie de organizare politica. Inca din secolul al XIV-lea, Regatul Bugandei, locuit de tribul ganda, de limba bantu, era constitut in monarhie ereditara, condusa de un kabaka. In 1894, cand Imperiul Britanic a declarat Uganda protectorat, Regatul Bugandei a fost incorporat, alaturi de alte patru regate de limba bantu, in aceasta noua formatiune politica. Regatul si-a incetat existenta formala timp de 27 de ani pana in 1993 cand actualul presedinte, Yoweri Museveni, a reinstaurat autonomia culturala a acestor regate intr-un sistem paralel cu organizarea administrativa republicana. Desi nu se bucura de putere politica reala, regele si organizarea monarhica sunt recunoscute ca atare.

Baganda este populatia cea mai numeroasa dintre triburile ce constituie Uganda de astazi, unul din cinci cetateni ugandezi fiind Baganda. De altfel, numele tarii este o adaptare dupa numele acestui trib, iar numele capitalei inseamna, in luganda « locul unde paste impala ». Primul presedinte al Ugandei independente a fost chiar regele Bugandei, fiind inlaturat de primul-ministru de atunci, Milton Obote, care a dezlantuit o teribila epurare etnica in 1967. Pana in ziua de astazi, Uganda nu a cunoscut o tranzitie democratica de la un presedinte la altul. Ultimii 50 de ani sunt un lung sir de lovituri de stat militare si abuzuri contra diverselor populatii bantu si nilitice, iar tribul ganda a fost mereu in centrul acestor atacuri : Milton Obote (1967), Idi Amin (1971), Milton Obote din nou (1979-1985), un intermezzo de 5 luni cand un alt colonel a condus tara si Yoweni Museweri, din 1986, « ales » pana cel putin in 2016. Perioada cea mai neagra este cea a lui Idi Amin, cand au fost ucisi peste 300 000 de oameni.

Langa palatul regilor Bugandei am vizitat un centru de detentie de pe vremea lui Idi Amin. Aici erau trimisi la moarte lenta prizonierii politici. Erau legati la ochi, aruncati intr-o masina si plimbati ore in sir ca sa ramana cu impresia ca sunt dusi la sute de kilometri distanta. Apoi erau adusi aici, la doar cateva cateva sute de metri de palatul regilor Buganda. Victimele, membri ai familiei regale si apropiatii lor, dar si sefii traditionali ai triburilor ganda, erau aruncate in celule ca niste saci de nisip, unele peste altele (cateva sute de persoane intr-o incapere de pana in 30 de metri patrati). Buncarul era organizat ca un vagon : cinci celule in sir pe stanga, un culoar, la dreapta. Culoarul era umplut cu apa aflata sub tensiune, astfel ca cine incerca sa fuga murea electrocutat. Odata aruncati aici, oamenii erau lasati sa moara, fara apa, mancare, lumina, iar o data pe saptamana cadavrele erau prelevate si aruncate in Lacul Victoria. Pe peretii inca se mai vad amprentele zbaterilor pentru supravietuire.

Lubiri este resedinta oficiala a regilor Bugandei. Este bine intretinuta pe dinafara, pentru ca in interior nimeni, in afara de familia regala, nu poate patrunde. De altfel, pe perioada colonizarii, britanicii nu si-au permis sa incalce aceasta regula. Nu si militarii condusi de Idi Amin, care, in 1966, la ordinul lui Milton Obote, primul-ministru la data respectiva, au luat cu asalt resedinta. Regele a reusit sa scape si sa fuga in exil in Statele Unite. Garda sa si toti cei care au sarit in ajutorul lui au fost ucisi si aruncati in gropi comune. Palatul a fost distrus aproape integral, monarhia inlocuita cu republica militara si o feroce “vanatoare de vrajitoare” dezlantuita.

Ghidul nostru – al meu si al unor indieni intorsi pentru prima data dupa treizeci de ani in Uganda, dupa ce fusesera siliti de Idi Amin sa fuga in exil – este o doamna imbracata modest, dar foarte informata si umila. Pe langa palatul in sine si centrul de detentie, ne prezinta niste masini arse de pe vremea asaltului, cateva foste garnizoane delabrate unde locuiesc sotii de fosti militari cu copii, printre ruine, multi bananieri si vegetatie salbatica. Complexul are un aer bizar. Este ingrijit in perimetrul palatului propriu-zis, dar daca faci un pas in afara peluzei oficiale, un sentiment de abandon pune stapanire pe tine. Fata in fata, legat printr-o sosea in linie drapta, Parlamentul Bugandei. La picioarele palatului, o superba panorama asupra centrului Kampalei.

Locul cel mai incarcat de spiritualitate pentru Regatul Bugandei este Kasubi, necropola regala, un loc aflat pe lista obiectivelor protejate UNESCO. Este un complex de case circulare, cu acoperisuri de paie, pe suporti de tulpina de bananieri (de altfel, in gluma, regiunea in care se afla Regatul Bugandei este supranumita maatoke, de la pireul din banane servit garnitura la aproape orice fel de mancare si orice ora din zi). In centrul acestui ansamblu era amplasat mormantul a patru regi ce au domnit de la mijlocul secolului al XIX-lea pana in 1969. In 2010, structura care adapostea aceste morminte a ars complet. Osemintele regilor au fost recuperate, iar acum sunt temporar expuse pe jos intr-o casuta rece, cu peretii din beton nefinisat. Impropriu spus « expuse » caci sunt acoperie cu prelate facute din scoarte de copac. Tot aici locuiesc rude indepartate ale fostilor regi care ingrijesc mormintele familiei regale. Acoperisurile acestor case trebuie sa reprezinte o conexiune cu generatiile din urma. Pentru fiecare predecesor - femeie si barbat -care a supravietuit in constiinta familiei prin traditie orala, se construieste cate un inel pe interiorul acoperisului. Cu cat ai radacini mai adanci, cu atat acoperisul va fi mai inalt. In interior, doua incaperi : adulti si copii. Camera copiilor nu are deloc iluminare naturala. Ghidul imi explica ca in traditia baganda copiii trebuie sa fie privati de conditii de viata confortabile pentru a parasi cat mai repede casa parinteasca. Desi complexul in sine, aflat in reconstructie, nu ofera mult, vizita este foarte indicata pentru a patrunde cu adevarat in universul oamenilor din jur.

Moscheea lui Gaddafi se impune prin lux, dimensiuni si panorama. Am fost surpins sa descopar ca in mintea multor africani, Gaddafi este un exponent al panafricaismului, un personaj nici pe departe nefrecventabil, ba exemplu de tatuc protectiv al Africii negre. Era visul lui Gaddafi sa creeze un fel de Statele Unite ale Africii, doar ca intrumentele « diplomatice » la care a recurs – declaratii excentrice, incursiuni armate in aproape toate statele vecine din Africa sub-sahariana si finantarea unor grupuri teroriste – nu a gasit prea multi admiratori. Printre operele sale din Africa se numara si o moschee din Kampala. In vizita in aceasta moschee m-am simtit ca in vizita la Casa Poporului. Ti se povesteste doar despre metri patrati, tone de materiale, valoarea investitiei si alte asemenea, exprimate in cifre. Din pacate nu am simtit nicio secunda ca ma aflam intr-un spatiu dedicat intalnirii cu sacrul. Vitraliile si candelabrele sunt superbe, dar minaretul este de departe motivul pentru care acest obiectiv ar trebui vizitat : la picioarele lui se desface o Kamapala linistita, cu un aer de statiune montana. Doar invalmaseala din pietile Owino si Naksero si din statia de matatu tradeaza faptul ca ai doua milioane de vecini.

Desi Uganda este o mare producatoare de cafea – soiul robusta, puternica, aproape rosie cand este bine preparata –, cultura cafelei si a cafenelelor este una recenta. Desi se estimeaza ca unu din cinci ugandezi isi castiga existenta din cafea, foarte putini consuma. Asemenea vecinilor lor kenyeni, ugandezii sunt dependenti de ceaiul negru servit cu lapte. Michael, un antreprenor local, si-a propus sa difuzeze in randul ugandezilor placerea servirii cafelei. Este proprietarul cafenelei A Thousand Cups, amplasta convenabil chiar langa piata de artizanat, pe Buganda Road. Desi espresso-ul servit aici nu este cel mai bun din oras, toti porii incaperii respira cafea : clientii isi pot alege cafeaua boabe direct din sacii expusi la tejghea, pot sa guste retete locale de preparare a cafelei si pot, daca au norocul sa nu fie unicii doritori – cum a fost cazul meu –, sa participe la un coffee safari timp de o zi. Conceptul de coffee safari, pe care Michael l-a inventat, presupune o zi de vizite pe urmele cireselor de cafea din plantatie in espressor : vizita la fermieri, in unitati de procesare si de analiza calitativa, incheiindu-se cu o degustare de diferite tipuri de cafea.

 

Inevitabil, cand locuiesti cateva saptamani sau chiar luni intr-un oras nou, mai tarziu sau mai devreme iti incolteste in minte intrebarea « as putea sa locuiesc aici ? ». Cred ca, din ce am vazut pana acum, Kamapala este orasul unde, cel putin pentru o perioada, as putea locui linistit. Pentru ca, dincolo de arhitectura, de viata boema si utilitati la indemana, ugandezii sunt primitori, blanzi, deschisi si nu au resentimente post-coloniale.

Sediul televiziunii publice.

Parlamentul Ugandei

Marabut - elegant ca un flamingo si mare cat un pelican.

Hotel in centrul orasului.

Cand am intalnit acest marabut, m-am oprit, din instinct. Nu stiam la ce fel de reactie sa ma astept. Cred ca mi-a inteles confuzia momentana. Dupa cum se vede, nu este exemplarul cel mai elegant, dar are cam jmatate de metru inaltime.

Se intelege, de pe pereti, de ce se cheama 1000 Cups

Abia la Ecuator am inteles ce inseamna cu adevarat o furtuna tropicala. 

In drum spre frontiera de est a tarii. Satele sunt sarace, oamenii traiesc in colibe, construite din lut si acoperite cu paie.

Numele meu este babuin.

In Africa de Est, tuturor femeilor li se zice mama. 

In asteptarea clientilor. Boda boda este mijlocul de transport in comun cel mai folosit in Uganda. 

Poltistii de circulatie ugandezi au uniforme albe. O curioasa alegere pentru o tara unde tarana rosie te acopera din centru pana in periferie.

Pescarii trec in pirogi din lac in rau zi de zi. La confluenta Lacului Victoria cu Nilul Alb.

Foarte discret izvorul Nilului Alb. Nu e de mirare ca a fost nevoie de 5 expeditii consecutive pentru identificarea lui. Si, oricum, nu e chiar sigur ca acesta este izvorul.

Bine macar ca e scris!

Cu spatele la Nil, cu fata la Lacul Victoria.

Plantatie de ceai.

La Kasubi, dupa incendiu. Tobele ceremoniale sunt mutate intr-un adapost provizoriu.

Oseminele regilor Bugandei, salvate de la incendiu. Acoperite cu scoarte de copac.

In aceasta casa, familia a reusit sa pastreze vie, prin traditie orala, mostenirea a opt generatii

Da, Uganda este foarte verde. Si cea mai intalnita planta este bananierul. Odata lasat fara grapa de banane, copacul este taiat. Intre timp, alte tulpini vor fi crescut pe langa trunchi.

In complexul Kasubi Tombs

Detaliu din Palatul regilor Bugandei. Ciorile nu prevestesc, ci amintesc despre crimele savarsite de oamenii lui Idi Amin si Milton Obote

Lubiri, resedinta oficiala a Regelui Bugandei.

Centru de detentie. Intrare.

Canalul era umplut cu apa, aflata sub tensiune. Cine incerca sa se salveze murea electrocutat.

Aici erau inghesuite cateva sute de persoane

Urmele luptei pentru supravietuire

Tablou de la intronarea actualului rege al Bugandei, Ronald

Muwenda Mutebi II

Intrarea in Moschea lui Gaddafi

Candelabrul central.

Vitraliile moscheii.

Vedere asupra orasului din minaret.

Statie de matatu. In spatele pietii Nakasero.

La plaja la Lacul Victoria, la Entebbe.

Mombasa nu imi spunea aproape nimic inainte de ajunge pe Coasta de Est. Cumva acest nume isi facuse loc in mintea mea, dar n-as fi putut sa-l asociez cu nimic precis. Facea parte din categoria acelor orase cu o sonoritate mitica, despre care nu stii multe date concrete, dar carora imaginarul le atribuie o aura aparte. Acum, dupa ce am locuit sapte saptamani, asociez acest oras cu nuanta smaraldului, containere de marfa, trafic infernal si un fusion de culturi.

Sa le luam pe rand, de la coada la cap. Desi nu foarte intins, fiind, in fapt o insula, orasul impresioneaza prin diversitatea arhitecturala, fara sa se poata lauda cu un patrimoniu exceptional. Fortul Jesus este o exceptie, recunoscuta ca atare de UNESCO. Cei peste o mie de ani –orasul ar fi existand din 900 AD – se regasesc in amprenta arhitecturala a orasului vechi : influente arabe, portugheze, indiene, coloniale, utlitar-saiezeciste.

Arabii au fost dintotdeauna in Mombasa –numele orasului derivand chiar din araba. A fost un nod important in comertul din Oceanul Indian, avand legaturi cu Persia, sudul Indiei si China inainte de venirea lui Vasco da Gama in 1498. Se comercializau in principal condimente, aur si fildes. In zona unde este amplasat portul, se intampla un fenomen destul de rar: un rau preexistent a fost inghitit de apele oceanului, ceea ce face ca ambarcatiunile mari sa poata acosta cu usurinta (in swahili numele portului este Kilindini, adica « adanc »). O rada excelenta, asadar, de unde si bataliile date pentru controlul ei de-a lungul secolelor.

Portughezii au facut din Mombasa principalul avanpost in Africa de Est si pentru a-si mentine acest avantaj, dupa ce sultanul local dadea semne de nesupunere, au decis sa construiasca un fort (sonoritatea portughezei este cuceritoare): Fortaleza de Jesus de Mombaça. Finalizat in 1596, aproape impecabil conservat, desi interiorul este auster, a cazut definitiv in mainile armatei Sultunatului Oman in 1698, ceea ce a condus, prin efect de domino, la cucerirea de catre omani a tuturor posesiunilor portugheze de pe coasta, pana in Mozambic. Prin urmare, Mombasa a intrat in componenta Sultanatului Omanului si Zanzibarului pana in 1886, cand aproape tot litoralul a ceea ce este Coasta Kenyei de astazi a fost concesionat in scopuri comerciale Asociatiei Britanice a Africii de Est. Curand, Imperiul Britanic avea sa decreteze aceasta zona, extinsa intre timp pana in inima Ugandei, Protectorat britanic. Treizeci de ani mai tarziu, Kenya devenea de iure colonie britanica. Pana la independenta, in 1963 .

Odata cu venirea britanicilor, tot mai multi indieni au inceput sa se instaleze in Kenya. O parte dintre ei ca forta de munca calificata pentru constructia caii ferate Kampala-Mombasa, dar in principal atrasi de oportunitatile comerciale. Iar amprenta acestui du-te-vino de popoare se pastreaza in micul, dar densul, centru vechi al Mombasei. Influenta araba se simte la cladirile din portul vechi decorate cu superbe ancadramente sculptate – in piatra sau lemn – cu motive vegetale si geometrice, moschei si cismele de doua ori mai in varsta decat statul kenyan insusi. Apoi, sunt templele indiene, albe, inalte si atat de simple si clare prin exterior, dar atat de indoldorate prin interior. Si cartierul indian cu magazine multe, unul langa altul indicand, daca mai era nevoie de evidente, principala provenienta a capitalului local. In centrul modern, copiile provinciale ale unor cladiri neoclasice britanice adapostesc banci, agentii de turism si alte institutii coloniale cazute in desuetudine. Tanarul si independentul stat kenyan a ridicat in anii ’60-’70 multe cladiri edilitare, in stil retinut, aproape sobru, facand ca zgarie-norii din sticla sa para sa se fi itit dintr-un film SF. Orasul vechi este ca un puzzle cu elemente din jocuri diferite – trebuie neaparat sa mergi la cateva date istorice sa stii care bucata se potriveste cu ce epoca.

Mombasa nu scapa de cliseul orasului subsaharian contemporan : blocat, totalmente blocat din cauza traficului. Daca esti turist, hotelurile sunt la buza plajei, dar daca ai obligatii profesionale poti petrece pana la 45 de minute pentru a parcurge cativa kilometri. Orasul, adica insula, este conectat de uscat – unde traieste majoritatea celui un million de locuitori – printr-un singur pod, ceea ce creeaza zilnic un « gat de sticla » la intrarea in oras. Desigur, noxele sunt bonusul acestei suferinte solidare a navetistilor. La care se adauga o alta specificitate a vietii africane : o mare parte a vietii economice si sociale se desfasoara in strada. Ceea ce face si mai irespirabil aerul incarcat de praf, noxe si lipicios de caldura matinala.

O buna parte a acestui trafic se datoreaza tocmai statutului privilegiat pe care portul Mombasei il are in regiune : principala poarta de acces a bunurilor catre Kenya, Uganda, Sud Sudan, Ruanda, Burundi si RD Congo. Altfel spus, in jargon geopolitic, Coridorul de Nord. Alternativa estica spre inima Africii este Dar es Salam, in Tanzania, dar distantele mai mari si birocratia autoritatilor tanzaniene (coroborata cu suspiciuni de coruptie) retrogradeaza acest port. De altfel, Kenya a sesizat enormul potential de dezvoltare (90% din importurile ugandeze, de pilda, tranziteaza Mombasa) si intentioneaza sa contruiasca la nord, in Lamu, un alt port, alte rute, dar si o conducta pentru petrolul sud sudanez. In preajma alegerilor kenyene din 4 martie, mediul de afaceri din regiune era intr-o suspensie incordata a activitatii. In 2008, in timpul violentelor postelectorale din Kenya, companiile din tarile fara acces la mare au suferit pierderi financiare importante pe care acum le reclama in tribunal si la forurile politice ale Comunitatii Africii de Est. In 2013, s-au facut stocuri de marfuri si carburanti, in Uganda pretul la pompa crescand simtitor in saptamana in care s-au numarat voturile (caci, din cauza unei defectiuni a sistemului electronic de numarare a voturilor, rezultatele alegerile prezidentiale din Kenya au fost comunicate abia sambata, nu miercuri, cum prevedea legea electorala). In concluzie, orice problema la Mombasa reverbereaza, cu efectul multiplicator al unui tsunami, in intreaga regiune.

Dar inainte de orice, Mombasa este plamanul turistic al Kenyei. Este o sursa de venit cruciala, asa incat infrastructrura este adaptata pe masura. In principal, vii aici pentru litoral si safari. Oceanul Indian are nuanta smaraldului, cu accente de verde unde se afla vegetatie subacvatica, si atat de clar ca poti zari pesti colorati, ca in acvariu, stelele de mare si corali. Nisipul alb al plajelor este fin si fainos. Dupa scaldat, obiceiul localnicilor este sa se unga cu nisip pe corp de parca ar fi o crema binefacatoare. Rezultatul : niste razboinici zulu gata de atac. Plajele sunt pentru toate gusturile, de la cele private, retrase si linistite, la cele superturistice cu bar langa restaurant langa hotel, vanzatori de bijuterii, sculpturi, tesaturi si suveniruri, totul pe fonduri muzicale pentru toate gusturile (un fel de litoral romanesc mai curat si mai putin agresiv pentru timpane).

Aici poti face tot ce iti trece prin minte legat de sporturi acvatice : pescuit de agrement, windsurfing, snorkeling, diving, schi acvatic. Exista si optiuni mai putin solicitante : plaja, piscina, spa, leneveala la umbra cu cocktailuri din fructe proaspete (papaya, mango, ananas, fructul pasiunii). In concluzie, Mombasa m-a facut sa cred ca paradisurile exotice din revistele de voiaj nu sunt mituri. Viata de noapte este pe masura, cu tot ceea ce presupune, iar tot ceea ce in Europa se obtine cu discretie si la preturi ridicate, aici se exhiba agresiv la tot pasul. Cafenele, puburi si terase detinute de europeni iti dau cateodata impresia ca esti pe litoralul mediteraneean.

Eleganta maasai. O poza etnografica ca in National Geographic.

Dansul pe verticala. de remarcat sandalele tradionale maasai. Maasaii isi cumpara textilele din Tanzania.

Cafenea din Mombasa. Printre multele localuri detinute de europeni. De neuitat inghetata de mango si fructul pasiunii. 

Femeile isi asteapta intrarea la dans.

Printre distractiile oferite turistilor pe plajele din Mombasa, o plimbare cu dromaderii.

Ca in acvariu. O plimbare cu barca cu fund de sticla in apele Oceanului Indian. 

Stele si arici de mare.

Fortul Jesus, picturi murale din vremea portughezilor.

Fortul Jesus. Interior.

Arhitectura coloniala.

Banca Nationala a Kenyei, arhitectura coloniala.

Ghidul nostru maasai ne explica tehnica de contructie a acasei. Durata de viata a casei de aproximativ 5 ani.

In dormitorul unui maasai. 

Un cantecel pentru vizitatori, in clasa.

Doamna profesoara.

Tehnica maasai de aprindere a focului cu doua bete si iarba uscata da rezultate.

Pe langa safari, despre care am scris mai demult, un must al experientei turistice in Kenya este vizitarea unui sat de maasai. Tribul, desi nu foarte numeros, a capatat un renume international datorita obiceiurilor lor, curajului cu care isi disputa teritoriul si isi arata barbatia in lupta cu animelele savanei – in traditia tribului, pe langa circumcizie, intrarea in maturitate trebuia dovedita prin uciderea unui leu –, traditionalismului in care continua sa-si oranduiasca viata. Desigur, aceste vizite nu sunt chiar autentice. Ai impresia ca te afli intr-un muzeu viu in care traseul este organizat eficace si punctat cu principalele lucruri pe care trebuie sa le retii despre ei. Pasul unu : seful tribului iti prezinta comunitatea, scoala (unde se monteaza un fel de cantare scurta pentru turisti), pentru devenirea careia platesti taxa de « intrare in sat », si casele diversele sale sotii. Pasul doi : ti se prezinta tehnica de constructie a caselor : lemn, lut si balegar de elefant, o varianta mai rudimentara a caselor noastre de paianta. Incaperile sunt intunecoase, scunde, cu niste sparturi in loc de ferestre si incredibil de putina lumina (oricum viata se desfasoara afara, in mijlocul comunitatii). Patul din dormitor e un fel de lavita acoperita cu lut. O pile uscata de vaca tine loc de cuvertura. Faci o poza si iesi rapid. Nimic nu te invita sa zabovesti. Pasul trei : aprinderea focului in traditia maasai. Nu ai nevoie de pietre, ci de doua bucati dintr-un anumit tip de lemn care se gaseste numai aici si iarba uscata. Freci cele doua lemne si cand incepe sa iasa putin fum, le apropii de iarba. La sfarsitul experimentului, esti invitat sa cumperi betele sa faci foc la tine acasa. Pasul patru : dansul. Maasaii danseaza, sau, mai bine zis, sar drepti ca niste sulite, in acompaniamentul unor icnete ascutite, pe diverse voci. Din cand in cand, acest ritm monoton este punctat de un tipat ascutit si un salt inainte. Intai danseaza barbatii, apoi femeile. Pentru o experienta turistica completa, esti invitat sa iei parte la dans si ti se ofera rolul conducatorului de grup. Pasul cinci : pe doi capriori se improvizaeza o tejghea pe care femeile intind suveniruri de vanzare. Nu ai timp de multe intrebari, totul este pe repede inainte, iar realitatea atat de diferita te covarseste. Iti spui ca iti continui cercetarea pe internet, multumesti si te intorci la masina.